Adonic

Acest articol sau această secțiune nu este în formatul standard.
Ștergeți eticheta la încheierea standardizării.

Adonic (cf. franceză adonique). După dicționarul lui Ion Pachia Tatomirescu, «prin adonic (sau adoneu) se înțelege versul, dar și ritmul, specific prozodiei antice, greco-latine, constând din cinci silabe, dintre care prima și a patra sunt accentuate, îndeplinind totodată și funcția de „încheietor“ de strofe safice».

Tratatele îl explică printr-un «dactil acataletic și altul cataletic: — v v / — v» (Dicționar de termeni literari, 1976, p.15). În Odă – în metru antic de M. Eminescu, fiecare strofă safică se încheie cu un adonic / adoneu: Singurătății; Ne-ndurătoare; Apele mării; Pasărea Phoenix? și Mie redă-mă (v. ritm / strofă safică). Pentru prima dată, în românește, se face aluzie / trimitere la adonicul vers, de către Eminescu, în Scrisoarea V: Descifrând a sale patimi și amoru-i, cu nesațiu / El ar frânge-n vers adonic limba lui ca și Horațiu...

Bibliografie

Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației..., Timișoara, Editura Aethicus, 2003.
M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Gh. Ceaușescu, M. Duță, R. Hîncu, A. Mitescu, G. Muntean, M. Novicov, Dinu Pillat, Al. Săndulescu, Roxana Sorescu, Marian Vasile, Ileana Verzea, Mihai Vornicu, Dicționar de termeni literari (coordonator: Al. Săndulescu), București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976.